Am urmarit recent miniseria Adolescence (2025), o productie care mi-a lasat inima grea si ochii umezi. Nu doar pentru ca este un film bine facut, intens si realist, ci pentru ca atinge ceva adanc in noi – acea parte care stie cum e sa fii copil si sa nu fii inteles. Sau parinte si sa nu stii cum sa te apropii.
Jamie, personajul principal, e un baiat de 13 ani acuzat de o fapta grava. Dar dincolo de acuzatie, dincolo de fapta in sine, ce m-a atins a fost felul in care acest copil plin de nelinisti si taceri plimba in sufletul sau o intrebare nerostita: „Unde e locul meu si cine ma vede cu adevarat?„
Lucrez cu copii, adolescenti si parinti si stiu cat de mult se poate spune dintr-o privire care evita contactul vizual. Dintr-un „nu stiu” care inseamna, de fapt, „mi-e frica”. Dintr-un „n-am nimic” care ascunde un „n-am pe nimeni cu care sa vorbesc”.
Adolescenta nu este o etapa simpla. Este o traversare. Si nimeni nu ar trebui sa o faca singur. E perioada in care copilul nu mai e copil, dar nici adult nu e. E perioada in care cauta cu disperare sens, apartenenta, validare — si nu de putine ori, in locuri care il ranesc si il resping.
Serialul ne arata ce se poate intampla atunci cand relatiile din jurul unui copil nu sunt suficient de sigure. Cand nu exista un adult care sa-l tina emotional, sa-i tolereze furtunile si sa-l insoteasca fara sa-l judece.
Ca psihoterapeut, vad in fiecare zi cum o relatie securizanta poate schimba totul. Cum un spatiu in care emotiile sunt primite, si nu corectate, devine locul in care copilul indrazneste sa se arate. Si apoi, sa se transforme.
Adolescence nu e doar o poveste despre vinovatie. E o poveste despre nevoia de a fi vazuti. Despre cat de mult doare respingerea si cat de profund poate vindeca o relatie reala, autentica, empatica.
Cum putem fi acolo pentru copiii nostri?
Copiii nu au nevoie de parinti perfecti. Au nevoie de parinti prezenti. De parinti care se asaza langa ei chiar si atunci cand nu stiu ce sa spuna. Care nu fug din fata emotiilor mari — ci invata, pas cu pas, sa le tina.
De multe ori, ne gandim ca trebuie sa avem „raspunsul corect”, sa stim ce sa spunem, cum sa reparam. Adevarul este ca ceea ce vindeca nu sunt raspunsurile. Ci relatia.
Copiii nostri au nevoie sa auda:
„Sunt aici.”
„Vad ca e greu.”
„Nu esti singur.”
„Nu trebuie sa fii altfel ca sa te iubesc.”
Cand un copil simte ca parintele ramane aproape chiar si atunci cand el greseste, loveste sau se inchide, incep sa se construiasca punti. Nu e usor. De multe ori, in spatele unui comportament provocator sta un strigat mut: „Ajuta-ma sa inteleg ce simt!”
Sa fim alaturi de copiii nostri inseamna:
- Sa ascultam mai mult decat sa explicam.
- Sa validam mai mult decat sa corectam.
- Sa fim curiosi in loc sa fim grabiti sa tragem concluzii.
- Sa vedem ce e dincolo de comportament.
E o munca profunda, care incepe, de multe ori, cu vindecarea propriilor noastre rani. Dar din acest spatiu se naste o relatie care nu rupe, ci tine. Iar uneori, ceea ce face diferenta in viata unui copil e chiar acel adult care a stiut sa ramana aproape, cu blandete, cand copilul avea cel mai mult nevoie.
Ce se intampla cu parintele in astfel de momente?
Adevarul e ca si parintele simte. Uneori poate chiar mai intens decat copilul.
Simte vinovatie: „Oare am gresit undeva?”
Simte neputinta: „Nu stiu ce sa fac cu el…”
Simte rusine: „Ce o sa creada ceilalti?”
Simte furie, tristete, teama, dezamagire, confuzie — toate amestecate, toate greu de dus.
In fata unui copil care sufera, parintele se poate simti mic.
Ca si cum toate eforturile lui nu mai conteaza. Ca si cum a esuat in misiunea cea mai importanta.
Dar aceste momente, oricat de dificile ar fi, pot deveni inceputul unei vindecari — nu doar pentru copil, ci si pentru parinte.
Pentru ca in adancul lor, ele ne cheama la o apropiere diferita. Ne cheama sa ne coboram asteptarile si sa ne urcam disponibilitatea. Sa ne uitam cu compasiune la propriile rani din copilarie, la propriile nevoi care poate n-au fost vazute, tocmai pentru a putea fi acolo, autentic, pentru copilul nostru.
Parintele care indrazneste sa spuna: „Nu stiu, dar sunt aici”, ii ofera copilului o lectie de umanitate. Ii arata ca e in regula sa nu ai toate raspunsurile, ca emotiile nu trebuie rezolvate, ci continute. Si ca iubirea nu inseamna perfectiune, ci prezenta.
Parintii care cer ajutor — pentru copil, dar si pentru ei insisi — sunt parinti curajosi. Sunt cei care rup cercul. Care schimba povestea. Care aleg sa creasca, alaturi de copilul lor.
Cand copiii cauta sens in locuri care ii ranesc
Un fir greu, dar esential din Adolescence este cel al influentei subculturii incel — un spatiu virtual toxic, in care multi adolescenti, mai ales baieti, ajung atunci cand se simt invizibili, nevalidati sau respinsi. E un loc unde vulnerabilitatea lor e exploatata, unde furia le e amplificata, unde singuratatea le e transformata in ura.
Copiii nu cauta acolo pentru ca sunt rai. Cauta acolo pentru ca nu mai stiu unde altundeva sa caute.
De aceea, e atat de important sa le fim aproape inainte ca altcineva — sau altceva — sa o faca. Sa le oferim un loc sigur in care sa puna intrebari. Sa poata fi confuzi, furiosi, tristi, fara teama ca vor fi judecati sau respinsi.
Preventia nu sta in interziceri. Sta in relatie.
Ai voie sa nu stii. Si ai voie sa ceri ajutor.
Nimeni nu ne invata cum sa fim parinti. Invatam din mers, cu teama, cu dragoste, cu greseli si reparatii. Uneori, tot ce avem nevoie e de un spatiu sigur in care sa fim si noi vazuti. Sa ne putem opri putin, sa intelegem ce traim, sa ne reamintim ca nu suntem singuri.
Daca simti ca relatia cu copilul tau e tensionata, daca te doare distanta sau neputinta, daca nu mai stii cum sa ajungi la el — e in regula sa cauti sprijin. Terapia nu este un semn ca ai esuat, ci o alegere constienta de a construi altfel.
Pentru tine. Pentru copilul tau. Pentru relatia dintre voi.